Am început să decorez oglinzi, îndrăgostit fiind de vitralii.

Nu mai eram de mult un începător în ale tehnicii când, dintr-o nevoie pe care nu am înțeles-o pe moment, am asociat pentru prima dată sticla colorată în masă cu o bucată de oglindă. Rezultatul m-a impresionat într-un mod plăcut, dar nu neapărat explicabil. Nu eram pregătit, nu pricepeam că bucățile acelea de sticlă, prin modul în care manipulau lumina, înconjurându-mi reflexia, încercau să comunice, să mă încurajeze să continui.

Am descoperit mai târziu (cam 5 ani după prima oglindă) cartea „Oglinzile” scrisă de Petru Creția, publicată în anul 1993 de editura Humanitas. Așa am găsit explicațiie trăirilor mele din fața oglinzii, superbele exprimări literare a complexului emoțional pe care mi-l provoacă, asupra căruia încerc și eu să-mi îndrept privitorul.

„Oglinda plană, o oglindă dată, se definește prin calitatea imaginii reflectate, dar nu mai puțin prin poziție, mărime, contur și încadrare, luminozitate și contextul nonspecular.”(p.13)

Am pornit în această aventură, pipăind cu teamă la fiecare pas, cu atât mai mult cu cât drumul nu exista. Nici azi nu sunt sigur că este mai mult decât o biată potecă, care încearcă să-și facă loc printre munții modurilor de exprimare artistice consacrate. Este o poteca construită la fel ca împletitul părului iubitei într-o coadă din trei șuvițe. Sper că nu voi fi considerat flușturatic atunci când spun că încă nu m-am hotărât asupra iubitei: oglinda sau vitraliul. Vă pot spune însă despre șuvițe: Una este permanenta provocare tehnică de a realiza tăieturi complexe, alegerea sticlei potrivite cromatic subiectului, îmbinări fine în linii coerente, toate la un loc având rolul de a atrage sau de a distrage atenția dumitale, privitorule. A doua șuviță este cea a autocunoașterii, a determinării emoțiilor care mă fac să vibrez, asupra cărora vreau să te provoc să reflectezi, convins fiind, că cel ce-mi vede lucrările a fost cel puțin o dată încercat de ele, reacțiile diferite ale fiecăruia asiguråndu-le dinamica și unicitatea. A treia, este cea a studiului, a cunoașterii diversității modurilor de exprimare care prind viață prin această artă. De la un moment dat, această șuviță a devenit cea care a determinat direcția potecii. Trecând prin studii tehnice, artistice, filozofice, am reușit să-mi deslușesc trăirile din fața oglinzii (vă asigur că în timpul lucrului mă văd de nenumărate ori în oglindă) și să înțeleg atracția pentru acest mediu. Dar…

„De fapt nimeni nu se vede în oglinzi așa cum e văzut de alții din afara lor”(p.25)

Astfel, mărturisirile mele vor fi doar despre oglinzi și relația lor cu cei pe care-i reflectă. Mă voi strădui să ofer cititorului libertatea de a descifra imaginile, filtrate prin propria sensibilitate. Am să-mi permit, totuși, pe ici pe colo, să particip cu propriile gânduri sau cu citate pe care le consider potrivite. Recunosc, în fața unei lucrări complete, și eu, ca și tine, rămân de aceeași parte a oglinzii. Și este mai bine să rămân aici, conștient că încercarea de a trece dincolo, comportă riscul de a mă fărâmița în cioburile propriei reflexii.

Atunci când sunt întrebat ce profesie am, răspund simplu: vitralist. Însă dacă vei căuta în dicționar acest cuvânt, nu îl vei găsi. Și nici profesia în nomenclatorul de meserii. De aici, probabil, privirile mirat – întrebătoare ale celui care a adresat întrebarea. Completez: geamgiu de lux. Ai zâmbit? În vremuri de mult uitate, pe meleaguri transilvănene se numea fenestrar – vitralistul medieval. Era artistul, după unii, sau meșteșugarul, după alții, care jucându-se cu lumina, folosind sticlă colorată reușea să spună o poveste și să influențeze în mod determinant atmosfera clădirii care-i găzduia lucrările. Cam același lucru îl fac și eu când, încojurându-vă cu lumină, umbră și culoare, încerc să vă introduc într-o poveste care să vă insulfe o stare bună de spirit.

Mărturisesc, din nou, că, la început, nu înțelegeam bine ce mă atrage la oglinzile decorate cu paspartouri de vitraliu și în plus am făcut o greșeală comună: am căutat corespondențe pentru a vedea ce preț aș putea obține vânzându-le. Cred că norocul meu a fost că în perioada aceea nu am găsit decât foarte puține oglinzi decorate cu mozaic și niciuna cu vitraliu. Îmi plăcea ceea ce făceam și mă detașasem de partea materială. „Văd eu când, cum și cu cât le vând. Acum le fac.” mi-am zis și mi-am văzut de treabă. În timpul lucrului oglinda mă reflecta pe mine, eu… reflectam la ale mele iar, cum ochii sunt oglinda sufletului, am început să conștientizez forța instalației catoptrice formate de priviri reflectate la nesfârșit: „sunt Portaluri” am gândit fericit.

„Fără oglinzi am fi orbi de chipul nostru, iar în ele ne vedem, într-o proporție greu de determinat, cu ochii altora. Dar și cu ochii noștri, ale căror rădăcini sunt în sufletul adânc” (p.23)

Inițial am desenat flori, multe flori, deoarece, așezate simetric ori asimetric, formează ancadramente familiare și sunt, sentimental vorbind, sinonime cu frumosul. Majoritatea dintre noi avem flori pe pervazele ferestrelor. Acasă pe lângă florile de la fereastră, am o oglindă vitrată cu motive florale. Mă uit în ea atunci când plec, mă încarc cu lumină și culoare, cu optimism, înainte de a păși către necunoscutul unei nouă zi în care nimic nu este mai previzibil decât imprevizibilul. Pe măsură ce am avansat, mai ales tehnic, s-au înmulțit încurajările venite din partea celor ce-mi treceau pragul atelierului. Iar asta m-a făcut fericit. Te-ai uitat vreo dată în oglindă imediat după ce ți-a reușit ceva (indiferent ce ar fi acel ceva)? Mie îmi vine să zbor. Și pentru că din motive lesne de înțeles nu pot, desenez păsări, aripi, fluturi. Tot un fel de zbor este și ăsta. Zborul nu este numai o zbatere continuă de aripi, îmi închipui, ci implică înălțări, picaje, perioade de grațioasă planare. Înțelegând asta am reușit să devin sincer, să descriu momente de bucurie, tristețe, melancolie, vise și realități. Le-ai trăit și le vei mai trăi… pe toate. „Privind în oglinzi, mereu ne întrebăm ceva despre noi, îndoiala noastră caută o certitudine de negăsit, de căutat mereu.” (p.11)

În toate oglinzile mele există un loc pe care l-am păstrat pentru tine. Te rog, nu-l folosi numai pentru a îmblânzi o șuviță rebelă sau pentru a îți îndrepta cravata. Lasă-ți reflexia să participe împreună cu decorul, să se integreze, generând momente. Momente de comunicare cu sinele, momente de introspecție sau doar generatoare de o stare de bine. Acele momente în care tu vei fi artistul ce completează lucrările mele, incomplete de altfel fără tine.

„Cineva te-a putut vedea

Într-o fotografie sau portret

Sau într-un film

Sau ca statuie,

Fie și ca o nălucă,

însă nimeni nu-ți poate spune, nefiind tu acolo și atunci, că te-a văzut într-o oglindă.” (p.86).